You Gotta Have Heart!

Sportul a oferit dintotdeauna unele dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din lume. Ataşamentul pentru o ramură sportivă, un atlet sau un club a depăşit multe prejudecăţi şi bariere dintotdeauna, fie că vorbim despre fotbal, şah, tenis, polo sau orice altă disciplină. Este şi cazul rugbyului, un sport bazat pe respect, maturitate, sinceritate şialtruism.  A te dedica întru totul unui crez, unui ideal, probabil că este tot ce avem mai bun de oferit atâta timp cât ne găsim pe acest Pământ. Dar, totuşi, de ce o facem?

O poveste de o sinceritate debordantă, dintre un suporter şi echipa sa de suflet,se derulează chiar aici, lângă noi. În Bucureşti, mai exact, capitala noastră iubită dar etern controversată.Rândurile de mai jos sunt dovada vie că încă mai există frânturi din poveştile de demult, din perioada romantică a rugbyului şi a sportului în general.

RC Griviţa, sufletul rugbyului românesc

Precum la fotbal, şi la rugby fiecare campionat îşi are unul sau mai multe cluburi-fanion, care chiar dacă nu sunt cele mai titrate, sunt absolut fascinante din punct de vedere al istoriei şi foarte iubite de susţinătorii pe care îi au. Sunt acele cluburi unde sufletul primează în faţa performanţei, iar tradiţia în faţa modernului. După cum în cazul fotbalului putem adăuga în această categorie nume precum Rapid Bucureşti, Universitatea Craiova sau Politehnica Timişoara, aşa putem trece pe listă şi Griviţa, în cazul sportului oval.

„Club de uzină”, Griviţa şi-a început povestea hăăt demult, tocmai în 1932. Pe atunci se numea CFR şi de-aici vă puteţi da seama mai uşor de unde ADN-ul asemănător cu rapidiştii din fotbal. Griviţa este al treilea cel mai titrat club din România din punct de vedere al titlurilor naţionale câştigate (12), dar singurul care a reuşit o performanţă de anvergură în afara ţării, în 1964 reuşind să câştige Cupa Campionilor Europeni, această reuşită având o poveste cu totul specială, potrivit însemnărilor publicate de Federaţia Română de Rugby (FRR).

Griviţa Roşie pierduse o finală de Cupa Campionilor Europeni, în 1960, contra celor de la Beziers. Pe atunci britanicii nu luau parte la această competiţie, iar echipele franceze erau calificate direct în finală, celelalte formaţii luptându-se pentru un loc de finalistă. Cupa Campionilor Europeni se organiza odată la doi ani, aşa că la startul ediţiei 1964 a apărut o controversă. Ultimele două campioane ale României, Steaua, respectiv Griviţa Roşie, îşi revendicau dreptul de a reprezenta România. Federaţia Română de Rugby a stabilit atunci disputarea unei duble manşe de baraj, pentru a se stabili echipa participantă la întrecerea continentală, Griviţa impunându-se cu 10-9 la general.

Practic, până la finală, meciurile cu Steaua s-au dovedit a fi cele mai grele pentru rugbyştii din Parcul Copilului. Sferturile de finală au însemnat doar un voiaj de vacanţă, în Maroc, unde echipa din Casablanca a fost învinsă cu scorul de 27-0. Marocanii jucau rugby sub egida Confederaţiei Europene, neavând parteneri de întrecere pe continentul negru. Semifinala, la Hanovra, a însemnat un alt galop de sănătate şi un meci în care nu s-au primit puncte, 18-0.

Finala Cupei Campionilor urma să opună Griviţa Roşie campioanei Franţei, Stade Montois.La 14 iunie 1964, pe stadionul Dinamo, s-a disputat finala Cupei Campionilor Europeni. Stade Montois venea cu o pleiadă de internaţionali francezi, titulari în primul XV al cocoşului galic, cum ar fi Daouga, Caillou, Darrouy, Casals sau fraţii Andre şi Guy Boniface. În minutul 59, tabela de scor indica 10-0 în favoarea rugbystilor noştri, lucru care l-a scos din minţi pe celebrul centru francez, Andre Boniface. Acesta, deşi fusese avertizat anterior de către arbitru, l-a lovit fără balon cu pumnul pe pilierul griviţean Grigoriu, făcându-l pur şi simplu K.O. pe acesta. Arbitrul l-a eliminat pe Boniface, însă cum acesta a refuzat să părăsească terenul de joc, partida s-a încheiat, spre stupefacţia tribunei, iar rezultatul a fost omologat 10-0 în favoarea Griviţei, care astfel câştigă Cupa Campionilor Europeni.

După acea partidă, reacţiile nu au întârziat să apară. Arbitrul partidei, Silviu Pozzo, a declarat că „în 30 de ani de rugby nu am văzut aşa ceva, mai ales că vine din partea unei celebrităţi în rugby”. De asemenea, preşedintele clubului francez, Camile Pedare s-a declarat mâhnit de deznodământul partidei: „Regret că publicul, recunoscut ca fiind unul foarte generos cu rugbyştii francezi, nu a putut asista la un meci spectacol, aşa cum ar fi meritat. Sunt profund dezamăgit”. Interesant că înainte de meci, eroul negativ al acelei dispute, Andre Boniface, avea să declare: „Am venit la Bucureşti să facem K.O. o echipă care a început să surprindă prin tentativele ei de detaşare”.

Federaţia Franceză de Rugby, dincolo de măsurile disciplinare luate de club, nu l-a mai chemat la nicio acţiune a naţionalei Franţei pe Andre Boniface, până la finele anului 1964.

Echipa care a intrat în legenda rugbyului românesc a fost alcătuită din: Irimescu – Balcan, Dragomirescu, Wusek, Teodorescu – Oblemenco, C. Stănescu – Iliescu, Demian, Moraru – Rusu, Stoenescu – Rădulescu, Manole, Grigoriu. Antrenor: Viorel Morariu.

Griviţa deţine şi 12 titluri de campioană a României, cea mai recentă performanţă fiind consemnată în anul 1993. În prezent, clubul se luptă cu propria istorie în cel de-al treilea eşalon valoric al campionatului naţional, dar refuză cu încăpăţânare să pună punct poveştii, pe stadionul din Parcul Copilului regăsindu-se şi astăzi ecouri ale performanţelor de demult.

Cristian, omul pentru care RC Griviţa este o icoană

L-am întâlnit pe Cristi cu ajutorul sfântului Google. S-a întâmplat în urmă cu un an, în martie 2015. Căutam o informaţie anume despre RC Griviţa, iar rezultatele căutărilor m-au dus cu insistenţă la blogul pe care îl deţine şi unde îşi notează cu religiozitate fiecare minut, fiecare punct şi fiecare secundă trăite în preajma icoanei lui. Pasiunea pe care pus-o în acel mic colţişor de internet m-a determinat să îl caut şi pe Facebook şi să îl adaug în lista mea de prieteni virtuali.Şi tare inspirat am fost: „În toamna lui 1997 am fost la primul meci pe Parcul Copilului. Abia începusem clasa a noua. Bunicul meu, muncitor la uzinele Griviţa, era o prezenţă constantă la meciurile de acasă ale echipei şi am vrut să văd şi eu ce este atât de fascinant. Iar de atunci a început nebunia”, îşi începe Cristi povestea, nerăbdarea citindu-i-se în fiecare silabă. “În scurt timp ajunsesem să fug de la şcoală doar că să asist la antrenamente. De meciuri nici nu mai zic. Pot să spun cu mândrie că am prins ultimele zvâcniri ale ultimei generaţii cu adevărat de aur, cea care a câştigat titlul din 1993. Pentru că, din ce îmi amintesc în mod sigur, în 1997 mai erau în lot încă un Laurenţiu Drăghia „Lulu”, un Marius Olăraşu, un Gabriel Vlad şi alţii. Apoi a început declinul. Dar chiar şi aşa, am prins jucători precum Lucian Sârbu (idolul meu), Gabriel Olăraşu, George Răducanu, Nicolae Nere, plus actuala generaţie, cea lângă care chiar îmi place să cred că am crescut, băieţi extraordinari care de vreo cinci ani m-au şi inclus în familia lor. Prin 1994, Alexandru Marin, actualul antrenor de la seniori, făcea selecţie prin şcolile din zonă pentru a umple loturile de copii şi juniori. Chiar am făcut câteva antrenamente şi eu la Griviţa şi… cine ştie, dacă nu eram comod şi nu creşteam cu idei preconcepute, poate acum jucam şi eu cot la cot cu ei. Asta e!”.

“Orice meci jucat de Griviţa se transformă într-o amintire frumoasă”

După aşa inroducere, vă spun sincer că nu am ştiut ce să-l întreb mai repede. Pasiunea pe care o pune mă copleşeşte. “Din punct de vedere sportiv, sunt multe amintiri frumoase şi chiar aş putea spune că am ajuns să cred că orice meci jucat de Griviţa se transformă într-o amintire frumoasă, indiferent de scor, cu condiţia să nu existe accidentări grave”, îşi continuă Cristian povestea de viaţă, pentru că, da, Griviţa este viaţa lui: “Îmi aduc aminte cu drag de un Griviţa – Farul 28-0, în care unul dintre eseuri a fost marcat după ce aripa dreaptă a echipei noastre s-a angajat „ilegal” într-o grămadă ordonată pentru a asigura o superioritate numerică şi de gabarit la împins. Sigur, un exemplu care nu face neapărat cinste acestui sport, dar a fost un moment despre care, după ani, îţi aduci aminte cu zâmbetul pe buze. Apoi a mai fost un Griviţa – Steaua 6-12, în care griviţenii erau consideraţi victime sigure dar, conduşi magistral de Sârbu, au oferit o replică uluitoare. Era înnorat, ploaie, mocirlă, dar băieţii au luptat admirabil. Cred că după acel meci şi-au asigurat, practic, Sârbu şi Nere transferurile la Steaua. Mai de dată recentă aş aminti parcursul din Cupa României, când Griviţa, deşi “moartă de foame”, a eliminat echipe cu pretenţii precum Politehnica Iaşi şi Contor Zenner Arad, echipă la care jucau Burcea, Lemnaru sau Fercu, şi au pierdut, 7-47 cu Baia Mare, pe Arcul de Triumf. Dar şi meciul din Cupă cu CSO Pantelimon, din 2012, când am pierdut, 27-47, deşi la pauză aveam 24-21. Atunci cred că la Pantelimon erau adunate multe dintre marile speranţe ale rugbyului românesc, antrenor era Mircea Paraschiv, echipa făcea furori în Liga a doua, iar griviţenii abia se strângeau 18 pentru câte un meci în Liga a treia. Şi totuşi, în prima repriză i-am pus la respect. Nu voi uita niciodată eseurile lui Andrei Kiss şi Cristian Onofrei. Totuşi, să ştii că cea mai frumoasă amintire a mea legată de acest club este una personală, respectiv momentul în care am primit invitaţia să mă alătur băieţilor, să intru în familia lor”.

“Am pierdut numai două dintre ultimele 60 de meciuri oficiale ale echipei”

Să îţi dedici viaţa unui crez precum o face Cristian pare nebunie curată la prima vedere. Pasiunea lui pentru rugby şi pentru echipa iubită a depăşit multe limite. Profilul său de Facebook este împânzit de texte şi fotografii care elogiază “sufletul rugbyului românesc”. Peste tot pe unde a fost, fie că vorbim de ţara noastră sau de Europa, Cristian a “botezat” locurile respective cu însemnele clubului griviţean. “Chiar mi s-a reproşat, şi nu o dată, că am ajuns să vorbesc numai despre Griviţa şi să am numai Griviţa în cap”, spune el uşor amuzat. “Nu ştiu în ce măsură am reuşit să molipsesc şi pe alţii, dar mă bucur de fiecare dată când oamenii vin la meciuri. În mod sigur Griviţa mai are suporteri, dar, spre deosebire de mine, cei mai mulţi au sau au avut legătură cu clubul, au fost jucători sau au legături de rudenie cu actuali sau foşti jucători. Ca mine, din păcate, nu ştiu câţi mai sunt şi este o mare problemă, pentru că vorbim despre un club care aduna pe vremuri şi 5.000 de oameni pe arena aia aşa înghesuită cum e ea. Nu vreau să mă laud dar eu am pierdut doar două din ultimele 60 de meciuri oficiale ale echipei, indiferent că vorbim de meciuri disputate acasă sau în deplasare. A fost o victorie la scor cu Metrorex, pe Ciurel, meci pierdut din cauza unui concediu programat dinainte să aflu programul meciurilor şi o deplasare la Arad, înfrângere la limită, pierdută tot aşa, din comoditate”, spune Cristian, parcă blamându-se pentru cele două “scăpări”.

“Îmi aduc aminte cu plăcere de un meci din mai 2007, Arpechim Piteşti – RC Griviţa 0-108. Am mers până la Piteşti împreună cu doi prieteni, convinşi de mine, special pentru acest meci. Acolo, atmosfera dezolantă, buturi îndoită de vânt şi o tribună asamblată oarecum peste o ţeavă care bănuiesc că era de gaze. Totuşi, în jur de 100 de susţinători ai echipei locale în tribună, ceea ce m-a bucurat. Băieţii noştri au deschis rapid scorul, iar noi evident că ne-am bucurat. În acel moment, unul dintre localnici ne-a atras atenţia că dacă ne mai bucurăm mult s-ar putea să dăm de belele. Din fericire, diferenţa mare de valoare dintre cele două echipe a liniştit atmosfera. Iarăşi m-am simţit mândru că sunt griviţean în toamna lui 2012, când Griviţa a făcut o deplasare la RCM Galaţi cu 15 jucători, dintre care vreo şase cu probleme medicale. Chiar şi aşa, băieţii au luptat până în ultima secundă şi au pierdut onorabil, 30-42, ceva de genul acesta. Pentru că asta înseamnă să fii griviţean, să pui inima în ceea ce faci”.

Îmi găsesc cu greu cuvintele în faţa unei astfel de declaraţii de dragoste. Omul mă face să mă simt mic şi neînsemnat, dar mă reculeg şi, încercând să mă repliez, îl întreb despre rivalele tradiţionale ale Griviţei, Sportul Studenţesc şi Olimpia, două cluburi bucureştene cu un ADN rugbystic de invidiat: “Dar, explică-mi te rog, de ce este Griviţa altfel decât Sportul şi Olimpia, de exemplu?”.

“Nu cred că există nicio diferenţă între Griviţa, Sportul şi Olimpia”, vine răspunsul promptşi surprinzător, în acelaşi timp. “Chiar dacă vremurile se schimbă şi oamenii se schimbă, îmi permit să rămân naiv şi să cred că vorbim despre trei cluburi ce reprezintă mândrii locale pentru diferite cartiere, trei viziuni şi concepte diferite asupra vieţii, dar nu neapărat mai bune sau mai puţin bune. Eu trăiesc de vreo 33 de ani în zonă şi de vreo 27 în acelaşi bloc de pe Calea Griviţei. Mă identific cu acest cartier, chiar dacă acel cartier al copilăriei mele s-a schimbat enorm şi nu neapărat în mai bine. Respect foarte mult echipa Sportul Studenţesc şi bănuiesc că au şi ei fanii lor, născuţi prin zona Tei. Cât despre Olimpia, îmi pare rău că a fost acaparată de CSM Bucureşti, un club care, din punctul meu de vedere, nu are identitate. Chiar dacă nu am fost întotdeauna de acord cu practicile celor de la Olimpia, au fost câteva meciuri extraordinare între ei şi Griviţa. Eu în general mă identific cu echipele mici care însă pun inimă în ceea ce fac şi nu de puţine ori răstoarnă carul mare. Aşa am ajuns să am un deosebit respect pentru rugbiştii de la Sportul Studenţesc sau CFR Braşov sau să ţin la fotbal cu echipe precum Rapid Bucureşti, Bologna sau Tottenham Hotspur. Cei mai mulţi vor şi, de obicei, se identifică cu cei mai buni, ceea ce pe de o parte mi se pare normal, nu? Cu toţii visam să devenim supereroi. Însă eu am o slăbiciune a mea şi îmi place să mă identific cu cei care, poate nu reuşesc întotdeauna să facă ce şi-au propus, dar în mod sigur pun inima în ceea ce fac. Port un respect deosebit pentru Sportul Studenţesc şi CFR Braşov, poate şi pentru că m-am obişnuit să fie colegele noastre de suferinţă în aşa-numită „Divizie Fantastică”, dar, în general, îmi plac cam toate echipele de club sau provinciale de rugby de la noi şi de peste hotare, cu un mic plus pentru englezii de la Saracens şi mai ales pentru New South Wales Waratahs. La nivel de naţionale, se ştie că sunt mare fan Australia, pentru că am avut ocazia să învăţ la faţa locului ce înseamnă rugbyul pentru ei, şi Irlanda, pentru că în viziunea mea sunt o naţie de luptători. Asta nu înseamnă că nu am puterea să recunosc supremaţia Noii Zeelande sau să mă bucur pentru o victorie obţinută de orice altă echipă, eventual după un meci spectaculos”.

9

Inevitabil, discuţia a ajuns la prezent şi viitor. Să abordez subiectul timpurilor actuale a fost o misiune delicată, având în vedere că ştiam situaţia de la nivelul clubului.

“Din ce ştiu eu, clubul aparţine Uzinei Griviţa, iar stadionul la fel. Bănuiesc că se primesc ceva „frimituri” de la uzină, şi nu o zic cu rea intenţie, chiar cred că vorbim despre sume infime pentru că şi uzina ştiu că stă foarte prost faţă de vremurile de mult apuse. Plus contractele de închiriere a arenei. Iarăşi, din ce ştiu eu, dar nu bag mâna în foc, se primesc ceva bani de la CSM Bucureşti, Rugby Dracula Old Boys şi Liceul Aurel Vlaicu pentru că echipele lor să se antreneze şi eventual să joace acolo. Referitor la rugbyul românesc, să ştii că încă mai cred în el, dar sunt câţiva oameni în care nu cred. Adică ok, foarte frumos, rugby, sport nobil, care, deşi nu pare, se bazează mai mult pe inteligenţă, decât pe forţă, sport care oferă societăţii domni, dar cred că sunt câţiva oameni în rugby care nu uită să fie „români” în primul rând şi consider că trag rugbyul înapoi cu concepţiile şi acţiunile lor. Cât despre regenerare este foarte greu. Consider că rugbyul este imaginea unei societăţi şi cum, după părerea mea, societatea românească este într-un declin continuu şi rapid, la fel şi rugbyul stă din ce în ce mai prost. Iar dovadă este reducerea constantă a numărului de echipe de seniori. Până nu îşi revine societatea în sine, rugbyul nu are nicio şansă. Iar luminiţa de la capătul tunelului eu unul nu prea o văd. Ştiu că pare absurd sau pesimist, dar unul dintre numeroasele mele defecte este sinceritatea. Nu-mi place să mă ascund după deget”.

“Habar n-am ce voi face peste 10 ani, dar în mod sigur, dacă voi avea posibilitatea, şi dacă echipa va mai exista, voi fi nelipsit de la meciuri. Din păcate, însă, sunt sceptic în privinţa viitorului acestui club.De vreo 15 ani tot visez să câştig la loto atât de mulţi bani încât să-mi pot permite să ofer măcar un mic impuls clubului. Şi cred că asta îşi doresc toţi cei care mai ştiu ce înseamnă Griviţa. Pe de altă parte, oricât de mult mi-aş dori să văd Griviţa în top, parcă nu mi-aş dori să o facem cu ajutorul unor mercenari, ci cu ajutorul unor oameni, jucători, antrenori, finanţatori, susţinători, care să vină şi să se implice în primul rând cu inima. Să joace pentru Griviţa pentru că asta îşi doresc”.

Ne apropiem de final, dar trăiesc cu senzaţia că acest dialog ar putea dura ore, zile, săptămâni întregi. Sunt copleşit de emoţie şi de bucurie în acelaşi timp. Ca un om care a crescut lângă un bunic nebun după sport, alături de care am mers pentru prima data pe stadion, simt că îl cunosc pe Cristian de-o veşnicie. Parcurgând interviul, parcă mă aud pe mine vorbind. Îi recunosc pasiunea şi tremurul cuvintelor. Ştiu că prin astfel de oameni sportul reuşeşte să ofere tot ce are el mai de preţ şi că lumea, de asemenea, poate deveni un loc mai bun.

“Pentru mine, terenul din Parcul Copilului este ca un templu şi îmi place să mă închin la el ori de câte ori am ocazia. De fiecare dată când intru pe el şi mă gândesc că acolo s-au câştigat titluri, cupe sau s-a format acea echipă legendară care a cucerit Cupa Campionilor Europeni, simt că îl profanez, ca şi cum aş comite un sacrilegiu. Consider că în viaţă fiecare trebuie să-şi cunoască rolul şi limitele. Unii sunt făcuţi să fie campioni, alţii să devină legende, alţii pur şi simplu să joace rugby, alţii să se uite, iar eu … să sufăr de <<griviţită>>. Din punctul meu de vedere, un griviţean trebuie să creadă în ceea ce-i spune inima că este mai bine de făcut, de ales, de iubit. Îmi vine în cap o replică a lui Gene Hackman din The Replacements: <<You Gotta Have Heart>>.

În deschiderea întâlnirii noastre am spus că a te dedica cu toată fiinţa unui crez este, probabil, tot ce putem oferi mai bun în această viaţă. În acelaşi timp, m-am întrebat oarecum retoric “Totuşi, de ce facem asta?”. M-a lămurit tot Cristian: “Motiv de a trăi!”.

articol publicat într-o formă iniţială pe Lead.ro

Distribuie: