Stadionul

Au trecut câțiva ani buni de când mi-am petrecut ultima dată o vacanță la bunici, dar până pe la 16 ani nu era vară în care să stau acasă, mai ales că „la țară” însemna un sat (așa-zis cartier, în limbajul oficial) la numai 5 kilometri de Focșani. Tata s-a lăudat de multe ori că a făcut drumul ăsta pe jos prin zăpadă, dar nu despre poveștile demne  de „Viața cu Louie” vreau să vorbesc.

Mândreștiul nu mai arată deloc cum arăta când îmi petreceam eu vacanțele aici. Mai-marii județului au investit în infrastructură, probabil în încercarea de a ridica un Beverly Hills demn de Focșangeles. Ideea a prins contur, șoseaua principală (chiar și străzile secundare!) au prins asfalt, dar fericirea mea mare a fost mereu că nu interveniseră cu nimic în stadionul din capătul străzii unde am crescut.

Săptămâna trecută am trecut din nou pe șoseaua care taie satul de la un capăt la altul, dar acolo unde trebuia să fie stadionul am văzut doar un teren săpat și, în mijloc, stâlpii porților în spatele cărora stăteam sperând că voi prinde o minge trimisă afară de jucătorii Voinței Răstoaca. Chiar dacă n-am crescut lângă Ghencea, nici măcar lângă stadionul de fotbal din Cartierul Sud al Focșaniului, am fost suficient de norocoasă încât să-mi leg copilăria de stadionul din capătul străzii bunicilor.

Duminica nu era duminică fără meciurile pe care le juca înainte de prânz Voința Răstoaca. Era ceva fascinant în sunetul mingilor bubuite și, pentru că mamaia nu-mi dădea voie să merg singură pe stadion („că acolo-s numai băieți și n-ai ce căuta”), mă rugam să ajungă părinții mei mai devreme la masa de prânz, să pot să-l iau pe tata de mână și să mergem, măcar pentru câteva minute, să stăm și să vedem meciul din spatele porții. Mașinile parcate de o parte și de alta a străzii îți dădeau cumva senzația că asiști la un eveniment extrem de important, la fel și lumea care se înghesuia pe margine să urmărească meciul, pentru că stadionul nu a avut niciodată tribune. Tata m-a crescut să-mi placă fotbalul, iar răspunsul „nu” dispărea din vocabular când era vorba de meciurile de duminică de pe stadionul din Mândrești. Și el și-a julit coatele și și-a rupt genunchii pe pământul tare și fără iarbă din fața porții și a renunțat la mănușile de portar abia după ce m-am născut eu.

Îmi juleam mereu picioarele încercând să sar gardurile de sârmă care împrejmuiau stadionul, acumulam frustrări imense că nu puteam să merg pe cât de repede voiam cu bicicleta prin iarba crescută peste standardele UEFA și mă certam constant cu bunicii pentru că urcam în tabela care ar fi putut cu ușurință să se dărâme cu mine sau cu oricine altcineva.

Undeva prin 2010, au fost tăiați plopii de pe partea cu șoseaua principală. Cumva, asociez acel moment cu cel în care „oficialii” a încetat complet să mai dea doi bani pe stadionul „Dinamo Mândrești”, cum scria mare (cu roșu pe albastru!) pe arcada de tablă de la intrarea mare, dinspre stradă. Cu timpul, meciurile jucate aici au fost tot mai puține. Tabela a tot ruginit, la fel și stâlpii porților de care se agățau plasele tot mai rar, iar pereții „vestiarului” văruit în alb și cu geamurile veșnic sparte stăteau să cadă. Iarba nu apuca niciodată să crească prea mult, pentru că pe stadion pășteau în fiecare vară câțiva cai ai oamenilor de pe străzile din jur. Din când în când, se mai strângeau seara băieții „de la blocuri” („spuma” din societatea mândreșteană, care locuia în cele patru blocuri din centru) la o miuță, dar sunetul mingilor bubuite a fost înlocuit de o diversitate de înjurături.

Aș vrea să mai fie sărbătoare și să merg la meci. Aș face o cerere la federație să văd Voința Răstoaca într-un un meci pe Arena Națională, cel mai mare stadion al țării, cu membrană certificată și aviz ISU, dar mă îndoiesc că voi mai simți aceeași plăcere naivă pe care o aveam în urmă cu vreo 10-15 ani, pe stadionul emblemă din Mândrești.

articol publicat iniţial pe blogul Strafraum

sursa foto

Distribuie: