Smash-uri la o bere

Ce înseamnă ataşamentul faţă de un sportiv, o echipă, sau chiar un artist? Este acesta condiţionat în mai mare măsură de noi înşine decât de acel cineva la care ne raportăm? Avem, întradevăr, de ales, sau noi suntem cei aleşi?

Având drept punct de plecare două articole de pe Treizecizero.ro, care abordează, pe de-o parte, psihologia fanilor şi pe de alta studiul de caz Novak Djokovic în ceea ce îi priveşte pe fanii săi (sau lipsa acestora), am (re)construit un dialog purtat în urmă cu nici două săptămâni.

Discuţia de mai jos este fictivă doar pe alocuri şi nu îşi propune să dea verdicte, ci să vă invite la dezbatere.

De regulă, puține lucruri se pot întâmpla într-o seară de marți, chiar și într-o capitală europeană precum Bucureștii. După demenţa orelor 18-19, când totul este blocat de râuri de oameni şi claxoane, lucrurile se aşază în ritmul lor obişnuit.

Mă întâlnesc cu Radu într-un pub din zona Gabroveni să dovedim niște „blonde” după programul de lucru.Îl cunosc din facultate. Om serios, rocker cu scaun la cap și principii solide, nu se ascunde de polemici amicale și discuții constructive.

Vlad: – Și… ai citit articolele pe care ți l-am trimis?

Radu: – Promit să citesc. Ar trebui să scrii și tu despre Djokovic ceva.

V: – Chiar aș putea să scriu, da. Dar ar fi cu pătrățel roșu.

R: – Vezi că asta se poate interpreta.

V: – Mă uitam la el în meciul cu Federer de la Australian Open. Așa public părtinitor nu am văzut decât în Cupa Davis. Parcă mi s-a făcut milă puțin.

R: – Eh, hai… Eu cred că i se întamplă asta și pentru că nu are un adversar pe măsură. La Federer-Nadal era o nebunie. A căzut pradă nostalgiei fanilor după perioada aia.

V: – Poate. Dar omul poate să ia și 30 de slamuri, că în istorie va rămâne o simplă statistică, nu o poveste.

R: – E la al 11-lea, mai are puțin până la 30. Dar cred că urmează niște alți ani de dominație din partea lui. Iar comparația cu Federer în ceea ce privește publicul mi se pare nedreaptă. Federer are o istorie în spate, e pe final de carieră, Djokovic de-abia construiește.

V: – Ce să construiască, frate? Omul este un robot. Nu are nimic spectaculos, nimic elegant, nimic uau. Face totul corect și este extrem de plictisitor. Omoară spectacolul. Nu transmite emoție, nu transmite nimic.

R: – Este foarte calculat și disciplinat, dar nu mi se pare că nu transmite emoție. Doar că are un foarte bun autocontrol și nu mai are ieșiri nervoase. Nole e într-o poziţie mai degrabă ciudată, în momentul în care avea acel comportament mai „colorat” era criticat, iar acum că e mai calculat din nou nu e bine. Iar asta cu“omoară spectacolul” e subiectivă. Își câștigă meciurile și are soluție cam la tot ce prestează adversarii.

V: – Omule. Emoția nu presupune neapărat lacrimi pe teren. Trebuie să ridice dracu publicul ăla în picioare cu o lovitură. Să îi facă p-ăia din tribune și din fața televizoarelor să își dea palme de uimire. El face pemascot mai mult. Încearcă să imite alți jucători, să se strâmbe și să facă numere de stand-up. Iar ca joc, este monoton. Efectiv nu mă pot uita la meciurile lui. Sunt liniare, sunt toate la fel. El joacă un singur meci și, exagerând puțin, un singur punct. Ăla nu e tenis. Prefer să mă uit la Federer cum se antrenează la perete, că este fix același lucru. Și să-ți mai zic o chestie:uită-te pe YouTube la meciuri cu Sampras, Tommy Haas. Artă, poezie.

R: – Exagerezi. Băiatul ăsta a dus tenisul la un alt nivel, iar tu nu vrei să vezi asta, doar pentru că îți este antipatic. Nu e corect față de el, nu e corect nici față de tine, să știi. Mă enervezi când vezi lucrurile atât de superficial. Mie a început să-mi placă de Djokovic după semifinala jucată cu Del Potro la Wimbledon. Și apreciez modul în care și-a dezvoltat jocul până la un nivel la care nu-l mai poate bate nimeni,nici chiar dacă prinde o zi proastă.

V: – Tot eu sunt superficial!? Haha. Eu nu apreciez “perfecțiunea” la un sportiv/o echipă/orice. Mie imi place trăirea, emoția, talentul, chiar dacă sunt imperfecte. Nu țin cu Federer pentru căare cea mai bogată vitrină, ci pentru că este un geniu și este o încântare să îl privești jucând. Chestia asta se aplică la orice sport. Uită-te la Ronnie O’Sullivan, de pildă. Tu crezi că lumea îl adoră numai pentru că este “pe val”? Nici măcar nu este cel mai titrat din snooker, dar toți îl iubesc pentru că îi ridică în picioare, îi buimăcește, se joacă cu nervii și cu sufletul lor.Apreciez performanța, normal, dar mă lasă indiferent dacă este făcută mecanic, robotizat, fără vreun pic de zvâc.

R: – Hai bă, lasă-mă cu poeziile tale și cu snookerul. Știi că nu-l suport. Și comparaţia asta referitoare la emoţiile pe care le transmit loviturile lui Federer faţă de stilul mai robotic al lui Nole e o prostie, pentru că un jucător cu tehnica şi eleganţa lui Federer se naşte o dată la 100 de ani.

V: – Îl compar cu Tommy Haas, na poftim. Neamțul este inexistent ca palmares în fața lui, dar te încântă cu jocul lui, cu naturalețea, cu reverul ăla cu o mână genial și curat, cu scurte minunate, cu tot ce îți poate oferi mai frumos tenisul.

R: – Ok, și dacă îl compari cu Murray, de exemplu? Chiar și cu Nadal. Nu mi se pare că diferența de talent dintre ei ar fi una foarte mare. Mie Federer mi se pare un colos pe care, din punctul ăsta de vedere, nu-l poate atinge nimeni. De asta spun că e o comparație nedreptă, și când vine vorba de talent, și de fani, spectacol, orice. Federer e doar unul. Eu cred că ți-am mai zis că nu am viziunea asta romantică asupra tenisului. De asta probabil tind să-l apreciez pe Djokovic.

V: – Rockere, hai să îți dau un exemplu care poate părea absurd la prima vedere, dar care îți va plăcea… Îți place Pink Floyd, nu?

R: – Da, bravo, mă. Bine că nu m-ai întrebat dacă îmi place apa. Ar fi fost același lucru.

V: – Bine, bine. Ce vreau eu să subliniez este că o trupă ca Pink Floydîși are locul asigurat în istoria muzicii, dar și în istoria omenirii. Pe când, Dream Theater de exemplu, preferații tăi…

R: – Să nu îndrăznești!

V: – Lasă-mă să termin. Dream Theater va rămâne în istoria muzicii rock și nimic mai mult. Vezi nuanța? Te-ai întrebat vreodată de ce se întâmplă asta, chiar dacă nu sunt puțini cei care spun că în Dream Theater sunt muzicienii cei mai iscusiți din punct de vedere tehnic? Îți spun tot eu: pentru că ascultând Pink Floyd, te cutremuri tot de emoție, vibrezi odată cu chitara lui Gilmour și plângi pe versurile lui Waters. Ei ți se adresează, fac muzică pentru oameni. La Dream Theater găsești muzicieni impecabili, nu ai ce să le reproșezi. Muzica lor sună incredibil, dar ei îți cântă SF-uri și distopii, sunt mecanici și lipsiți de chestia aia esențială: emoția.

R: – Vorbești exagerat de mult și de prost. Compari mere cu pere și mă scoți din sărite. Nu-mi mai prezenta lucrurile ca fiind adevăruri absolute, ci admite că toți ne raportăm la ele subiectiv. Dacă tu nu ești în stare să apreciezi performanța de cel mai înalt nivel, nu este problema mea. Fii romantic în continuare, continuă să trăiești în basme.

V: – Ok, recunosc, sunt un romantic. Până la urmă, da, ține de tipologia fiecărei persoane felul în care percepe lucrurile din jur și valorile la care se raportează. Cumva, poate că ne alegem valorile astea în funcție de cum percepem noi lumea din jur și în funcție de felul nostru de a fi. Habar n-am.

R: – Și eu sunt, când vine vorba de fotbal. Dar e vorba de background aici. Că na, am trăit atâtea dezamăgiri și bucurii în fotbal încât n-am cum să fiu altfel.

V: – Tu ții cu Steaua și Barcelona, oare de ce nu mă mir?

R: – Nu știu de ce am vaga impresie că mă acuzi de lucruri de care nu sunt vinovat. Tu duci discuția pe un teren periculos, ești provocator. Nu cred că este sănătos să privești așa lucrurile.

V: – Fac asta nu pentru a mă certa cu tine, ci pentru că vreau să înțeleg odată pentru totdeauna ceeace nu am reușit până acum: ce anume îi determină pe unii oameni să se atașeze de sportivi, trupe, lucruri în general, care nu fac altceva decât să le alimenteze ego-ul într-un mod pe care eu îl consider artificial, fără sare și fără piper, și care are foarte puțin de-a face cu “arta” din domeniul respectiv. Înțelegi unde bat? Există un anumit set de valori de la care oamenii educați într-un anumit spirit nu se pot abate. De pildă, eu cred că, în cazul fotbalului, un fan Barcelona, Real, Juventus, Bayern, Manchester nu poate percepe anumite lucruri care pentru suporterii Atletico, Napoli, Borussia sau Liverpool reprezintă totul. Pur și simplu unii oameni au nevoie de afirmare personală și nu se pot dezice de trofee și victorii cu care să se mândrească în societate, să le ofere statut, încredere și importanță, în timp ce ceilalți au nevoie de un refugiu, o evadare din cotidian, de dragoste neconditionată care să le ofere o alternativă la lumea în care trăiesc. Vezi diferența?Unii se folosesc de asta pentru a se “integra” în societate, alții pentru a evada.

R: – Exagerezi din nou.Fiecare își găsește simpatii în funcție de mai mulți factori precum nationalitatea, charisma etc. Este extrem de subiectivă treaba asta. Nu cred că există o tipologie pentru fani în funcţie de “valorile” la care se raportează. Sau cel puțin nu așa cum o prezinți tu. Abordarea ta se rezumă la bine-rău. Ducând paralela cu fotbalul mai departe, îl face pe Nole ultimilor ani să pară un fel de Bayern, adică rece, grandios, perfect și performant, iar pe Federer un Borussia Dortmund, adică un făt-frumos iubit de toată lumea, care are capacitatea de a urca suporterii pe garduri și dacă joacă finala Ligii, și dacă se bate la retrogradare. Tu trebuie să accepți că, atât Bayern cât și Dortmund își au suporterii lor. Și, dacă aș fi rău, ți-aș reaminti că e o diferență importantă la acest capitol între ele, în favoarea lui Bayern. Dar nu sunt.

V: – Mulțumesc mult, apreciez. Băi, eu îți respect simpatia pentru Nole, dar nu o înțeleg pe deplin. Urmarești tenis de atâta timp, ai trăit intens epoca Fedal, dar tu ții cu Djokovic. Este mai mult decât ciudat pentru mine. Nu văd sensul, nu văd rostul tenisului în toată ecuația asta.

R: – În orice caz, nu poţi compara cele două sporturi, şi în general sporturile de echipă cu cele individuale. Omul la tenis are o carieră care durează la fel de mult ca un neica nimeni din istoria unei echipe. Ori Nole a încercat să câştige şi publicul, dar dacă asta nu s-a putut, măcar să rămână cu trofeele. Plus de asta, Nole mi se pare exemplul perfect de „role model”. Toată povestea lui e inspiraţională. Adaugă asta la faptul că vine de unde vine, dintr-o ţară ca Serbia, şi vei înţelege de unde simpatia mea pentru el. Cu prima ocazie vreau să-i citesc acea autobiografie. O să-mi spui că e o mare porcărie asta cu povestioara motivaţională despre succes, dar e ca o plăcere vinovată, îmi plac poveştile de genul.

V: – În fine. Încă nu m-am lămurit pe deplin, dar încep să înțeleg anumite nuanțe în ceea ce spui. Ah da, apropo de tenis. Ai văzut cum arată un număr 2 mondial la fete?

R: – Stai că n-am prins-o pe asta, despre ce e vorba?

V: – Kerber a bătut-o pe Serena în finala Openului australian.

R: – Am rămas fără bere și s-a făcut târziu. Mâine iar mă trezesc la 7. Altă dată.

V: – Nu uit!

sursa foto

Distribuie: