Olimpiada de rugby

31 iulie.  În Bucureşti, temperatura de la nivelul asfaltului este atât de mare, încât roţile autoturismelor îl tatuează fără pic de ruşine. Sincer să fiu, canicula şi liniştea din intersecţii nu mă îndeamnă neapărat să iau drumul stadionului, dar ştiu că în acest fel berile brumate de după îşi vor găsi mult mai uşor justificarea.

Stadionul Olimpia a văzut multe la viaţa lui. Din şosea, terenul se vede frumos, aparte. Face parte din amprenta cartierului. Fiecare centimetru pătrat al gardului ce-l înconjoară, fiecare fir de bălărie care-ţi taie vizibiliatea când încerci să te uiţi din stradă şi fiecare treaptă, altădată de pământ, pe care trebuie s-o cobori pentru a ajunge la nivelul gazonului îşi au povestea lor. Sunt sigur de asta. Locul respiră pitorescul prin fiecare por al său. La intrarea în stadion, imediat după ce cobori cele n-şpe trepte ale iniţierii într-ale disciplinelor sportive, cinci, şase inşi trag cu arcul. Sigur se antrenează pentru ceva, că pe magazia (sau o fi garaj?) de care stau sprijinite arcurile cu săgeţi stă expus triumfător un ditai bannerul care încă anunţă un concurs organizat de Federaţie prin 2013. Apropo de magazia aia, să ştiţi că bunicul meu are şi el una asemănătoare sau chiar mai zdravănă la curte, unde, ce-i drept, îşi ţine damigenele şi butoaiele, nu echipamentele sportive. Dar totuşi. Sunt sigur că ar fi mândru de construcţia lui dacă ar vedea-o p-asta.

Ajung în tribună, după un ocol de 3 minute fără 12 secunde. Lumea a venit la meci, în ciuda caniculei. Să tot fie vreo 200 de oameni, nu cred că greşesc cu mult. În spatele tribunei pe care m-am aşezat, se joacă tenis de câmp. Nu e rău. Este o sărbătoare a sportului în toată regula. Nu la Rio, ci-n Vitan, dar sărbătoare. Crainicul se împleteşte cu plesniturile mingilor de tenis şi anunţă mândru nevoie mare că Alexandrion va oferi spectatorilor la pauza meciului cinci baloane de rugby, „un motiv pentru a rămâne alături de noi până la final şi de a ne vizita şi meciurile viitoare”.  Mda. Şi n-a terminat: „Mulţumim Consiliului Local Bucureşti pentru condiţiile moderne de pregătire puse la dispoziţia sportivilor noştri şi mulţumim Clubului Sportiv Olimpia pentru strânsa cooperare pe care o întreţine cu clubul nostru”. Drăguţ. Ish.

Vecinii de tribună încep să-şi pună întrebări cu privire la corectitudinea deciziei pe care au luat-o de a ieşi din casă pe aşa vreme: „Bă da’ e prea cald să scoţi şi câinele la ora asta, da’ să joci rugby”, se aude din stânga de la un băiat de până-n 30 de ani. „E un magazin peste stradă, d-acolo poţi să iei apă, că altfel…”, se adresează unui vecin de tribună o bunicuţă venită la meci cu nepotul. „Da, da, le urcaţi şi imediat peste stradă”. Pe stadionul Olimpiei, dacă vrei să bei o gură de apă, trebuie să mergi la magazinul de 2 pe 10 metri de vis-a-vis. O splendoare.

A început meciul, în fine. În primele cinci minute ale partidei, un elicopter al SMURD-ului şi trei de „Bravo!” foarte rapizi, strigaţi de undeva din dreapta mea, sunt singurele lucruri care străpung moleşeala de duminică. CSM face 3-0 relativ repede, dar imediat după „inaugurarea” tabelei, Dinamo începe să pună presiune şi să joace „la mână”. Eforturile le sunt răsplătite: eseu şi 7-3. Acum, apropo de tabelă, trebuie spus că a fost unul dintre actorii principali ai după-amiezii.

– Fată, cine a dat eseu acum?

– Cum cine? Dinamo, cine?

– Păi pe tabelă ia uite cum apare. 7-3 pentru CSM.

– Cum să fie pentru CSM dacă ăsta e stadionu’ lor? Sunt gazde şi sunt trecuţi primii pe tabelă.

– Cum să fie fată primii tu nu mai vezi bine? În ce culori sunt îmbrăcaţi?

– Tu nu eşti sănătoasă la cap? Ăsta e stadionul lor, deci sunt primii trecuţi. Stai să vezi: Marius! Mariuse!! Aici suntem acasă la CSM sau la Dinamo?

– La CSM.

– Aha. Ştiam. Vezi, fată?

– Eu văd că pe tabelă arată clar scorul. 7-3 pentru CSM.

– Hai că eşti culmea, să mor io. Ţi-am mai zis că CSM sunt gazde şi sunt trecuţi primii, da’…

Să ştiţi că nu este de mirare confuzia fetelor. Gazdele de la CSM Olimpia, îmbrăcate în alb-verde, aveau scorul pe tabelă trecut cu roşu, iar dinamoviştii, roşii din cap până-n picioare, erau trecuţi cu… alb-verde! Twin Peaks.

După încă două lovituri de pedeapsă transformate, câte una de fiecare tabără, de pe banca Olimpiei se aud primele indicaţii cu volum: „Haideţi să mai şi jucăm! Haide, haide!”

Numai că jucătorul gazdelor, Constantin Dumitru, ia „haidele” puţin cam prea în serios şi vede cartonaşul roşu după două galbene. Între timp, se face 13-9 pentru Dinamo, iar antrenorul CSM-ului coboară din tribună lângă asistenţii săi pentru a bea nişte apă rece.

Imediat după pauză, scorul se modifică din nou: mai întâi CSM pune trei puncte în dreptul ei, apoi Dinamo reface diferenţa: 16-12 pentru câini. Eu dau un ocol de stadion şi bine fac. Din nou, tabela de marcaj naşte polemici:

– Nea Silviuu! Bre nea Silviule, ce fac, bre?!

Aşa strigă la un geam unul dintre copiii de mingi. Rotofei, solid şi cu o conduită mai degrabă comică, este evident că puştiul are nevoie de ajutor de undeva de sus pentru a schimba scorul. Acum să fim serioşi, cui i-a plăcut matematica??

– Cum, mă, ce faci? Mai pune trei dracului!

Din vocea lui Bre Nea Silviu îţi dădeai seama de experienţa bogată a omului pe stadioanele patriei.

– La care, bre?

– Cum, mă, la care? La Dinamo! Tu nu te uiţi la meci!? Eşti tâmpit?

Bre Nea Silviu mai are puţin şi se aruncă de la cei 3-4 metri, dar, cumva, reuşeşte să se întoarcă cu privirea la meci. Ăsta micu’, pe de altă parte, se întoarce satisfăcut la tabelă. Se ridică pe vârfuri şi fix când să apuce cartonul să-l întorcă, îl păleşte. Cum ce-l păleşte? Revelaţia, evident. Face semn unui alt băiat, aflat hăăăt în spatele buturilor, şi îl cheamă pe acesta să schimbe scorul. Se depărtează satisfăcut şi mai aruncă o ultimă privire în urmă. I-a făcut şi de data asta.

Meciul nu străluceşte. Tabela arată acum 30-22 pentru Dinamo. În partea opusă a stadionului faţă de unde am stat prima dată este mai multă umbră. Şi mai multă lume, evident. Nici de aici nu lipsesc copiii, părinţii şi bunicii. Un puşti bate mingea de fotbal în spatele unui gard şi reuşim să bifăm, astfel, cel de-al patrulea sport văzut la Olimpia. Sau chiar al cincilea dacă luăm în considerare şi schimbatul scorului de la tabela de marcaj ca fiind sport. Şi încă unul extrem.

Jandarmii se adăpostesc de caniculă în autoturismul instituţiei şi discută despre „rugby-ul ăla adevăratu’”: „Ăia sunt ăia adevăraţii, Noua Zeelandă, Australia. Trebuie să înceapă acum, parcă. Ăilalţi sunt slabi, n-au ce să facă. Pumele li se spune, parcă, nu?” Nu am mai aşteptat răspunsul.

Dinamo a câştigat cu 33 la 25. Urc treptele cu gândul la patru halbe brumate. Curg apele de pe mine atât de tare, încât carneţelul în care mi-am notat ideile despre meci s-a făcut fleaşcă în buzunar. La fel şi telefonul, pe care îl scot să-l zvânt, să mai trag un cadru şi să-l pun din nou la treabă.

Squirtle!

Distribuie: