6 nations: între mit şi realitate

„Cel mai spectaculos”, „cel mai disputat”, „cel mai vizionat”, „cel mai profitabil”, sunt doar câteva dintre lozincile întâlnite an de an, în luna februarie, în apropierea debutului Turneului Celor 6 Națiuni. Și cu greu putem contrazice vreun cuvânt dintre cele enumerate mai sus.

Turneul Celor Şase Națiuni reprezintă, poate, rețeta perfectă a spectacolului total. Iubitorii de rugby sunt răsfățați, anual, cu o încleștare care are tot ce își poate dori un împătimit al sportului: istorie bogată, orgolii nemăsurate, stadioane arhipline, jucători de clasă și, automat, echipe de top. Totul este la superlativ și captează atenția oricui se nimerește în fața televizoarelor în timpul desfășurării meciurilor sau intonării imnurilor, indiferent dacă este fan al acestui sport sau nu.

Prima ediție s-a desfășurat în 1883, competiția purtatând de-a lungul timpului mai multe denumiri, în funcție de echipele participante. Home Nations Championship a fost prima titulatură a întrecerii (1883-1909; 1932-1939), aceasta aducând la start naționalele Angliei, Irlandei, Scoției și Țării Galilor.  Apoi, din 1910 și până în 1999 (mai puțin perioada 1932-1946), turneul a primit și Franța la start (Turneul celor cinci națiuni), pentru ca în anul 2000 să fie inclusă și naționala Italiei.

Pe lângă trofeul pus în joc la finalul competiției, 6 Nations mai oferă și alte întreceri conexe în cadrul său, fiecare dintre acestea având o anumită însemnătate și valoare:

  • Tripla Coroană: chiar dacă se înmânează doar din 2006, trofeul acesta are o valoare însemnată. Este întrecerea care elogiază vechiul Home Nations Championship. Tripla Coroană este disputată de Țara Galilor, Irlanda, Scoția și Anglia și este înmânată echipei care reușește, într-o ediție de 6 Nations, să le învingă pe celelalte trei. Până la această ediție, Anglia a câștigat de 24 de ori Tripla Coroană, Țara Galilor de 20 de ori, iar Irlanda și Scoția se pot mândri fiecare cu câte 10 trofee;
  • Calcutta Cup: acest trofeu este cel mai vechi din lumea sportului cu balonul oval, ediția de debut fiind disputată în anul 1879. Trofeul se dispută anual și este înmânat echipei câștigătoare în meciul direct dintre Scoția și Anglia. Până acum, englezii îi conduc pe scoțieni cu 69-39, 14 meciuri fiind încheiate la egalitate;
  • Centenary Quaich: Scoția versus Irlanda, disputat inițial în 1989;
  • Giuseppe Garibaldi: Italia versus Franța, din 2007;
  • Millennium Trophy: Irlanda – Anglia, decernat pentru prima dată în anul 1988.

Chiar dacă nu reprezintă două trofee propriu-zise, trebuie să amintim și de Grand Slam, atribuit echipei care câștigă toate cele cinci meciuri dintr-o ediție de 6 Nations, și Lingura de Lemn, care este „înmânată” reprezentativei care se clasează pe ultimul loc în clasamentul final (Anglia și Irlanda sunt singurele reprezentative care nu au primit niciodată Lingura, în vreme ce Italia se poate „lăuda” cu cele mai multe astfel de distincții – 10).

În zbuciumata sa istorie, Anglia și Țara Galilor își dispută titlul de cea mai galonată echipă a competiției și, implicit, a Europei și a emisferei nordice. Cele două reprezentative au fiecare trecute în palmares câte 26 de victorii în 6 Nations și în precedentele sale variante. La capitolul „Mari Șlemuri”, Anglia îi conduce cu 12-11 pe galezi. Rivalitatea dintre cele două națiuni este una acerbă și cunoaște multe momente demne de consemnat, dar despre acest lucru vom vorbi la momentul confruntării dintre cele două.

Un alt lucru care face din această competiție una deosebită este sistemul de punctaj. În mod normal, jocul de rugby răsplătește o echipă pentru o victorie cu 4 puncte în clasament, pentru egal cu 2, iar la înfrângere nu primește niciun punct. Acestui sistem se mai adaugă alte componente, precum punctul bonus ofensiv (acordat la înscrierea a unui anumit număr de eseuri) sau punctul bonus defensiv (acordat echipei pierzătoare, în cazul în care aceasta este învinsă la o diferență mai mică de x puncte). Aceste bonusuri însă diferă în condiții de acordare de la competiție la competiție. Revenind la 6 Nations, lucrurile stau altfel. În primul rând, în cazul turneului european victoria se răsplătește cu două puncte, în timp de egalul primește un punct. De asemenea, în regulamentul 6 Nations nu există posibilitatea acordării de puncte bonus.

Turneul celor 6 națiuni este o competiție cu… cântec

Ce ar fi sportul fără spectatori? Mai nimic, am putea spune. Iar dacă am adus discuția despre lumea care populează tribunele, nu ar fi corect să nu admitem că Turneul celor 6 națiuni reprezintă tot ce are mai bun rugbyul de oferit la acest capitol. Tribune arhipline, fair-play desăvârșit, voci generoase și emoții cât cuprinde. Cam acesta este tabloul unui meci trăit pe viu în 6 Nations. Cultura mersului la meciurile de rugby este extrem de bine dezvoltată în vest, iar peisajul în zi de meci este sublim, indiferent de locația evenimentului: Cardiff, Dublin, Edinburgh, Londra, Paris și chiar Roma. Zeci de mii de oameni amestecați în două culori beau bere, cântă și flutură steaguri pentru echipa țării pe care o reprezintă. Nu de puține ori s-a spus că atmosfera la meciurile din 6 Nations o întrece pe cea de la competițiile prestigioase din fotbal.

Cardiff, capitala Țării Galilor, este recunoscută de majoritatea fanilor, jucătorilor și oficialilor din lumea rugbyului pentru  atmosfera electrizantă pe care fanii galezi o fac la meciurile primei reprezentative. Marii lor rivali sunt englezii, iar în zi de derby, pe străzile din jurul Millennium Stadium (actual Principality Stadium), cântecele și orgiliile sunt palpabile. „Hymn and Arias” este cântecul care dă tonul distracției și care a fost compus de Max Boyce fix pentru a marca această rivalitate istorică dintre cele două națiuni. Recunoscuți pentru că au cântatul în sânge, galezii urlă din toți plămânii pe stadion, încălziți bine de berea „Brains” din pahare. Un alt moment așteptat cu maxim entuziasm de „populația” de pe Millennium este interpretarea celebrei melodii „Delilah” de către un cor de bărbați sau chiar de însuși Sir Tom Jones, înfocat suporter al rugbyului practicat de „dragoni”. În mod paradoxal totuși, în ultima perioadă mai multe voci ale administrației de la Cardiff susțin cu vehemență interzicerea cântecului „Delilah” de pe stadion, pe motiv că versurile acestuia ar fi violente și ar incita spectatorii. Bineînțeles, pătimașii galezi nici nu vor să audă de așa ceva.

Țara Galilor este singura națiune din turneu unde rugbyul poate fi considerat sport național. Toți galezii mănâncă rugby pe pâine (pe lânga tradițională friptură de miel, bineînțeles), iar presa lor sportivă are forma ovală. Acest lucru se simte, bineînțeles, și în zi de meci, pe stadion. Cei 75000 de galezi pun atâta pasiune în vocile lor, încât nu de puține ori au fost „acuzați” că au întors soarta unor meciuri ce păreau a fi pierdute. Și dacă nu mă credeți, căutați pe YouTube momentul intonării imnului galez pe Millennium, în zi de 6 Nations.

Un alt loc unde rugbyul reprezintă un adevărat cult este Dublin, capitala Irlandei, un popor la fel de pasionat precum cel galez când vine vorba de baloane ovale. Irlandezii sunt cunoscuți și recunoscuți, de asemenea, pentru pasiunea cu care își conduc echipa spre victorie și pentru bețiile crunte pe care le fac după fiecare meci, pe logica: „dacă pierdem, ne înecăm amarul, dacă învingem, ne îmbătăm de fericire”. Nici nu este foarte greu să ne închipuim ce se întâmplă în pub-urile din Dublin, având în vedere râurile de bere (Guinness) și de whiskey (Jameson) care inundă străduțele orașului britanic. Naționala Irlandei reprezintă atât Republica Irlanda, cât și Irlanda de Nord, imnul cântat la meciurile de rugby fiind unul neoficial: Ireland’s Call.

Suporterii de rugby sunt renumiți peste tot în lume atât pentru capacitatea lor de a bea hectolitri de bere, cât și pentru voie bună și cântece deocheate, dar bazate întotdeauna pe respect și fair-play sportiv față de adversari. La Edinburgh, în Scoția, rugbyul este slăvit și adulat. La prima vedere, pentru un popor cunsocut pentru golf și celebrul scotch, rugbyul se încadrează puțin mai stângaci în peisaj, ai putea spune. Dar ce tare ai greși! Trebuie doar să asiști la un Flower of Scotland pe viu sau într-un pub „serios” pentru a te convinge că nu mai pui niciodată la îndoială capacitatea scoțienilor de a iubi acest minunat sport.

Londra, Paris și Roma sunt și ele acolo sus de tot în ceea ce privește atmosfera, dragostea și dedicarea față de rugby. Twickenham din Londra este o adevărată comoară rugbystică, stadionul care deține în prezent o capacitate de 82000 de locuri găzduind primul meci în urmă cu mai bine de 100 de ani, în 1909, cu ocazia întâlnirii dintre Harlequins și Richmond. Aici, naționala albionului nu se teme de nimeni și nimic, fiind împinsă de la spate de o mulțime nebună de-a dreptul care îți ridică părul de pe ceafă cu celebrul „Swing Low, Sweet Chariot”. La Paris, în Franța, orgoliile sunt mari de tot și cu greu pot fi zdruncinate. Greu se mai câștigă pe Stade de France! Țâfnoși nevoie-mare și dornici să „bea” sânge de englez, francezii au de partea lor o tradiție fascinantă a jocului de rugby. În hexagon se dispută și cea mai puternică competiție inter-cluburi din emisfera nordică, Top 14, acolo unde cluburile sunt atât de vechi și stadioanele atât de pline și de animate, încât stai și te întrebi de ce mai există Ligue 1, campionatul lor de fotbal. La italieni, lucrurile sunt încă în formare, comparativ cu nebunia și dezmățul de mai sus. Este și normal să se întâmple așa, dat fiind că Italia a fost inclusă în competiție din anul 2000. Cu toate acestea, Stadio Olimpico este în dese rânduri arhiplin (peste 70000 de locuri). Stadio Flaminio, „casa” italienilor până în 2011, se află de mai mulți ani într-un proces de expansiune, cele 32000 de locuri fiind insuficiente pentru a găzdui meciuri în 6 Nations.

Anul acesta, 6 Nations promite spectacol total

Turneul celor 6 națiuni s-a întors în 2016 cu sete mare de spectacol. După ediția de anul trecut, când Irlanda, Anglia și Țara Galilor au terminat „la fotografie” (irlandezii impunându-se la punctaveraj în fața celor două rivale ale sale), nimeni și nimic nu poate prezice cu exactitate care va fi deznodămâtul din acest an. Cu antrenori noi în taberele Angliei și Franței, situația va fi cu atât mai interesantă. Casele de pariuri îi văd favoriți pe englezi și pe campionii de anul trecut, Irlanda, în timp ce analizele presei de specialitate îi dau pe galezi cu cele mai mari șanse la trofeu.

După o Cupă Mondială care le-a dat aripi în prima ei parte, irlandezii și-au văzut, din nou, visul de a ajunge printre primele patru echipe ale lumii ruinat, verzii cedând fără drept de apel în fața pumelor argentiniene. Anul acesta, programul este complicat pentru ei. Cele mai grele trei meciuri, împotriva Țării Galilor, Franței și Angliei, le vor disputa în primele trei etape ale turneului, iar accidentările și forma slabă a provinciilor Munster, Ulster și Leinster, care nu au prins fazele superioare ale competițiilor europene intercluburi nu le dau speranțe foarte mari la trofeu în acest an, cel puțin la prima vedere.

Anglia. Eterna favorită Anglia. Selecționata albionului vine după o Cupă Mondială de coșmar. Visul frumos de a triumfa la cel mai mare turneu de rugby al planetei pe teren propriu a eșuat lamentabil pentru selecționata albionului, care a devenit, astfel, prima țară-gazdă care nu a trecut de faza grupelor. Bineînțeles, consecințele nu au întârziat să apară, astfel că antrenorul Stuart Lancaster i-a făcut loc neozeelandezului Eddie Jones, care, odată instalat, a readus speranța în rândurilor fanilor englezi. Va reuși însă acesta să schimbe ceva în jocul Angliei după numai cqteva ședințe de pregătire? Greu de spus.

O altă națională cu ambiții colosale, dar cu rezultate dezamăgitoare în ultimii ani este Franța. Naționala cocoșului galic vine după o ieșire din scenă de la Cupa Mondială demnă de milă, în pofida faptului că aceasta a venit în urma confruntării cu Noua Zeelandă, campioana mondială. Umilința din sferturile competiției a însemnat ultimul meci pe banca tehnică a antrenorului Philippe Saint-Andre, care a fost înlocuit cu Guy Noves, legendă a clubului Toulouse. Rugbyul francez caută din nou să iasă la lumină după mai mulți ani în care rezultatele au fost modeste.

Țara Galilor este cotată drept una dintre favoritele acestui an. În ciuda ieșirii din sferturile Mondialului din toamnă, jocul prestat de naționala antrenată de Warren Gatland a fost unul pe alocuri încântător, în ciuda listei interminabile de accidentați. Chiar și cu două deplasări infernale în acest an, în Irlanda și în Anglia, Țara Galilor pare a avea un program și o echipă care le pot permite să viseze la trofeu. Plus de asta, un element statistic spune că, după ultimele două Cupe Mondiale, Țara Galilor a reușit de fiecare dată să facă Marele Șlem.

Cupa Mondială a reprezentat o gură enormă de oxigen pentru selecționata Scoției. Cu un joc încântător și cu rezultate mult peste așteptările tuturor, Scoția a reușit să capteze atenția întregii planete prin determinare și ambiție. Ieșirea din scenă în meciul contra Australiei a fost urâtă și extrem de dureroasă, dar nu din cauza evoluției britanicilor, ci din cauza deciziilor stupefiante ale arbitrului. Având forma de partea sa, Scoția poate emite pretenții în acest an la o clasare în partea de sus a clasamentului. Asta dacă nu revine la vechile metehne și, după un sezon de toamnă reușit, în primăvară devine de nerecunoscut.

Cea mai puțin mediatizată echipă dintre cele șase este Italia. Intrată în rândul celor mari în 2000, naționala care își dispută jocurile de pe teren propriu pe impresionantul Olimpico din Roma se bate, an de an, să evite ultimul loc al clasamentului și, automat, Lingura de Lemn. Cupa Mondială a fost dezamăgitoare pentru italieni, iar premisele pentru un turneu bun în 6 Nations nu sunt foarte multe.

Articol publicat iniţial pe Lead.ro

Distribuie: