Am aflat ce înseamnă Borussia

Căpitanul avionului anunţă începerea procedurilor de aterizare, iar ochii sunt aţintiţi pe geam. Vremea este frumoasă în Germania. Dortmund-ul ne aşteaptă cum se cuvine. Chiar înainte de ultimul viraj înspre pistă aeroportului, de la aproximativ 1000 de metri înălţime, zăresc preţ de o secundă şi jumătate galbenul strălucitor al celor patru stâlpi de susţinere ai acoperişului de pe Westfalenstadion. Tocmai ce m-am teleportat într-un alt univers.

Ieşim din aeroport şi ne întregim echipa. Mario, prietenul nostru din Timişoara fără ajutorul căruia probabil că nu am fi reuşit să ajungem atât de mulţi la meci, ne întâmpină cu un zâmbet larg, iar apoi plecăm. Încă de la intrarea în oraş, observăm însemnele galben-negre peste tot. Verificăm astfel că Dortmund chiar este un oraş care respiră prin Borussia, nu sunt doar vorbe frumoase aruncate pentru aromă.

Cazaţi undeva în centru, lăsăm bagajele în camere şi o luăm, la pas, înspre stadion. Liniştea şi bunul-simţ sunt la ele acasă în Dortmund. Chioşcurile, librăriile, benzinăriile, ferestrele oamenilor, stâlpii de iluminat şi chiar şi câinii plimbaţi pe stradă poartă însemnele Borussiei. Galbenul este peste tot. Chiar şi în asfaltul trotuarelor îşi face loc stema clubului, fiecare moment sau personaj important din istoria BVB-ului fiind omagiate printr-o stea pe străzile oraşului. După 20 de minute, ajungem lângă Westfalenhallen (un fel de Romexpo), locul de unde, printre copaci, tragem primele cadre cu stadionul. După alte cinci minute, ne trezim în faţa Nordtribune, moment în care fiecare dintre noi fuge care încotro, copleşiţi de locul în care ne aflăm, precum nişte copii în magazinul de bomboane. Vreme de câteva sute de poze nu mai comunicăm unii cu ceilalţi. Odată făcută damblaua, dăm să intrăm în BVB Welt, fan-shopul clubului. “Am închis”, auzim sideraţi din gura unui angajat, care ne arată că la ora 6 se trag obloanele. Privim la ceas. 18:02. Înghiţim în sec, mai facem nişte poze, apoi ne retragem în Strobels, berăria lipită de stadion care uneşte actuală noastră casă de vechiul Rote Erde. Acolo stăm preţ de-o gustare şi vreo 5 beri de căciulă şi plecăm înapoi la hostel. Pe drum, în apropiere de locul unde trebuia să ajungem, ne dăm seama că animalele care trăiesc pe stradă se găsesc şi la ei, nu numai prin estul Europei. Numai că în Dortmund nu suntem întâmpinaţi de câini precum în Bucureşti sau de pisici că în Istanbul, ci de… iepuri.

Ziua meciului începe cu vizitarea fan-shopului, unde vreme de aproximativ o oră, ne facem de cap. Apoi ne pregătim pentru cele trei întâlniri pe care urmează să le avem: cu prietenul Alfred, care ne însoţeşte la meci alături de Mark, fiul său, cu Marcel Răducanu şi cu Zidul Galben. Cu Alfred ne dăm ca punct de întâlnire şcoala de fotbal a lui Marcel, care este la 10 minute de stadion. Bineînţeles că omul, ca orice neamţ care se respectă, ajunge acolo la ora stabilită. Noi, din dorinţa de a-i reaminti cum stă treaba prin România, ne rătăcim pe străduţele de lângă stadion şi întârziem câteva zeci de minute, probabil suficient cât să-l facem să-şi pună câteva semne de întrebare. Odată ajunşi şi asigurându-i pe Alfred şi Mark de bunele noastre intenţii, ne aşezăm la o bere şi-o vorbă, în aşteptarea lui Marcel Răducanu. Foarte deschis şi bine intenţionat, poate chiar şi puţin surprins de vizita noastră neaşteptată, fostul jucător al Borussiei ne povesteşte de toate timp de o oră şi un pic, până să plecăm la stadion. Ne alegem cu un autograf, o strângere de mână, o poză, şi, mai ales, cu mândria de a-l fi salutat faţă în faţă pe omul care a făcut mii de fani ai BVB-ului să se îndrăgostească de el.

Plecăm la meci. Aglomeraţia din jurul stadionului este infernală. Zeci de mii de galbeni se deplasează molcom către berării. Mai sunt două ore până la start. Ne oprim la încă o bere şi un wurst în faţa stadionului, apoi mergem spre turnicheţi. Pe drum ne dăm seama că fanii lui Hamburg sunt peste tot, nestingheriţi. Poliţie există, dar este foarte discretă. Cele două grupuri uriaşe de suporteri se întrepătrund, nu există garduri şi nimic altceva.

Odată intraţi pe stadion, stăm vreme de vreo 70 de minute cu ochii pe Sudtribune şi vedem cum se umple. Atmosfera de meci se simte cu adevărat la YNWA şi la prezentarea echipelor. De atunci, totul devine gălăgios, iar emoţiile unui nou meci al Borussiei apar mai puternic ca niciodată. Atmosfera din stadion din timpul meciului este exact aşa cum mă aşteptăm să fie: absolut superbă.

Cu toate acestea, în mod surprinzător, punctul culminant al emoţiilor este atins imediat după meci. La doar câteva zeci de secunde de ultimul fluier, Kloppo îşi îmbărbătează copiii şi îi strânge laolaltă pentru a merge împreună „la judecată”. În faţa unui Sudtribune plin, jucătorii aşteaptă să fie certaţi şi mustraţi. Privesc nemişcaţi la cei peste 20.000 de nebuni frumoşi din faţa lor, care îi dojenesc pentru ultimele rezultate cântând mai frumos ca niciodată. Momentul este epocal. Stau şi mă întreb, retoric, cu Mario: „Oare dacă am fi câştigat şi totul ar fi mers perfect, am mai fi trăit aşa ceva?”.

Plecăm supăraţi de la stadion, dar ne trece relativ repede, atât nouă, cât şi oamenilor din metrou, care râd cu poftă. A doua zi vizităm muzeul, care pentru un vorbitor bun de germană este o adevărată comoară. Din păcate, informaţiile în engleză sunt foarte puţine deocamdată. Pentru încă 10 euro ne cumpărăm bilete şi facem turul stadionului. Mergem însoţiţi alături de alte vreo 20-30 de persoane la lojele VIP, la masa presei, vizităm vestiarele şi ieşim, pe celebrul tunel, pe gazon. Ne fotografiem pe banca de rezerve şi, după o oră şi ceva de cotrobăit prin stadion, ieşim.

Luni dimineaţă, la ultima tură prin centrul oraşului dinaintea plecării spre aeroport, avem parte de un adevărat şoc, Marco Reus grăbindu-se fix pe lângă noi, alături de un prieten. Băieţii noştri vor să alerge pentru o poză, numai că eu şi Dragoş suntem un pic mai reţinuţi. Explicaţia nu ştiu exact care este. „Poate pentru că se grăbeşte, nu ar sta să se fotografieze, sau poate că este ciudat să alergăm după el, în condiţiile în care lumea din oraş parcă nici nu îl vede, dar mai ales să-l deranjeze…”, ne spunem. Şi stăm pe loc. Între timp, Marco părăseşte piaţa din centru, iar noi stăm şi ne întrebăm dacă este ok cum am procedat.

Ajungem la aeroport, după o cursă cu un senzaţional taximetrist din Irak. Foarte simpatic şi vorbăreţ, ne povesteşte despre studiile pe care le-a făcut în România tatăl său şi despre cum ştia să vorbească perfect română într-o vreme. Ne mai spune că pentru el fotbalul nu reprezintă o pasiune, că familia este mult mai importantă şi are nevoie de el să muncească. La final ne salută în română şi ne întregeşte superba excursie.

Urcăm în avion şi decolăm. Lângă mine, băieţii se uită din nou la momentul You’ll Never Walk Alone. Eu îmi amintesc de simpaticii puşti de la şcoala lui Marcel, care cântau bucuroşi nevoie-mare pe stradă, imediat după meciul deloc fericit. Asta înseamnă Borussia.

articol publicat iniţial pe blogul bvb09.ro

Distribuie: